Defilarea absolvenţior

Azi am avut defilarea, şi o să povestesc câte ceva despre cum a decurs ziua. În ciuda a ceea ce credeam, că o să fie un eveniment plictisitor, a fost ceva deosebit, şi chiar merită să vă duceţi într-a 12-a, este ceva unic în viaţă.
 Ne-am întâlnit la 8:00 la Romană. Din păcate vremea nu a ţinut cu noi, aşa că a trebuit să îndurăm ploaia torenţială. Defilarea propriu-zisă înseamnă că fiecare clasă se îmbracă în ceva anume şi mergem pe stradă, tot liceul, de la Romană până la liceu. Noi am fost costumaţi în oameni din perioada interbelică: băieţii cu costum, baston, joben, iar fetele cu rochii specifice. Alte clase s-au îmbrăcat în îngeri şi demoni, doctori şi pacienţi, arabi şi arăboaice, egipteni, hawaieni, şi încă vreo două teme, care îmi scapă acum.
Încet încet lumea s-a adunat, au apărut şi ceva profi, prilej cu care s-au scandat diverse mesaje, pe care nimeni nu ar fi îndraznit să le spună în mod normal, apoi în ciuda ploii care nu se oprea am luat-o la drum, toţi cu umbrelele după noi. Ploaia nu ne-a oprit să ne strigăm liceul, clasele şi alte mesaje de acest gen. Nu au fost mulţi oameni care să ne vadă, dar până la urmă nici nu mai conta, ideea era să ne simţim noi bine, defilarea era pentru noi, nu pentru ceilalţi. Ce mi s-a părut urât a fost că au venit foarte puţini profesori, aşa cum noi am putut îndura ploaia trebuia să o suporte şi ei, dacă le-ar fi păsat de noi. Trecând peste, a fost ceva drăguţ, amuzant şi ... cam ud.
Momentul care m-a surprins de-a dreptul a fost când am intrat în liceu. Pe lângă faptul că am intrat pe o uşă care nu se foloseşte în mod normal, şi dă direct în holul mare al liceului, tot restul şcolii era acolo, aplaudând, şi chiar mai mult, am fost întâmpinaţi cu flori. Pentru mine chiar a fost un moment emoţionant, şi sunt sigur că şi ceilalţi au simţit la fel.
Apoi fiecare diriginte, împreună cu un elev desemnat de la fiecare clasă, a ţinut câte un discurs. Aş vrea să le mulţumesc colegilor mei pentru că mi-au făcut onoarea să mă numească pe mine să ţin discursul, deşi sigur ar fi fost destui cel puţin la fel de buni ca mine, şi pentru mine chiar a fost o onoare să îmi pot reprezenta clasa. Discursul meu a fost ultimul, şi având în vedere că nu s-a înţeles foarte bine îl postez aici, redând marea majoritate a cuvintelor pe care le-am spus (nu am venit cu nimic scris, aşa că nu pot reda exact):
"Având în vedere că sunt ultimul care vorbeşte, aş vrea să ţin un discurs mai puţin obişnuit, încercând să exprim sincer părerea mea şi a colegilor mei legată de aceşti patru ani. Poate că sinceritatea doare, dar eu doresc să spun adevărul, şi sper ca fiecare dintre cei prezenţi să mă asculte.
Nu vreau să spun ca toţi ceilalţi ce minunat a fost, ci dimpotrivă. Nu am fost o clasă foarte unită, în schimb am avut de învăţat nişte lecţii de viaţă deosebit de importante. Pe de o parte am avut de învăţat că în viaţă trebuie să facem o alegere, putem să ne păstrăm demnitatea şi să continuăm cu fruntea sus, sau putem să fim prefăcuţi, linguşindu-i pe cei mai puternici decât noi, pentru a avea succes. Pe de altă parte, am avut de învăţat că în viaţă suntem singuri, şi oricât de mulţi prieteni am avea până la urmă nu ne putem baza decât pe noi înşine, pentru că fiecare îşi vede doar interesul său.
Legat de profesori, pot spune că am avut atât profesori deosebiţi, care chiar ne-au învăţat multe, cum ar fi domnul profesor Manz sau domnii profesori de matematică pe care i-am avut [am avut 3 de-a lungul anilor], în schimb există şi profesori care au abuzat de autoritatea lor, sau cărora nu le-a păsat deloc de noi. De la toţi am avut câte ceva de învăţat.
Sper ca acolo unde vă duceţi să fiţi cei mai buni şi să nu uitaţi că ceea ce ştiţi se datorează şi acestui liceu. Termin cu un citat din Socrate: Cunoaşte-te pe tine însuţi!"
După acest discurs am fost prin liceu, să îmi iau rămas bun de la toţi colegii pe care îi ştiam, apoi am făcut multe poze, probabil mai multe decât în toţi cei 4 ani (asta apropo de clase unite), şi la final am asistat la meciul elevi-profesori, ocazie cu care mi-am luat la revedere (un adio e mai bun, vorba unui cântec) de la cei pe care îi ştiam de la clasele 9-10.
Pentru mine a fost o zi deosebită, şi aş vrea să ştiţi că oricine din Vianu ar dori să vorbească vreodată cu mine mi-ar face o bucurie.