Elevul de Vianu in societate

Ma gandeam de curand la ce inseamna sa termini Vianu si la rolul celor care au terminat liceul asta in societate. Desigur, nu vorbesc de cei care au trecut prin liceu ca musca prin lapte, ma refer in principiu la cei care isi merita numele de absolventi de Vianu. De asemenea, nu ma refer la cei care sunt acum in liceu, pentru ca nu ii cunosc si din cate inteleg nivelul a scazut (desi sunt sigur ca mai sunt inca niste mohicani care duc mai departe onoarea liceului). Ma refer strict la absolventii de pana acum. Mi-a venit ideea pentru articolul asta pentru ca recent am auzit un profesor care se mandreste cu liceul pe care l-a terminat, ne-a mentionat de 2 ori in 4 cursuri ca a terminat Vianu prin anii '70, si este singurul profesor din facultate care a mentionat ce liceu a facut, ceea ce m-a facut sa ma gandesc ca probabil a fost mandru de asta si ca i-a placut sa invete acolo.

In principiu, mai ales prin Politehnica, cei care au terminat Vianu sunt in topul ierarhiei, efectiv nu mi-a venit sa cred, laboranti, asistenti, ba chiar si profesori din Politehnica absolventi de Vianu. Ceea ce nu ma face decat sa fiu mandru de statutul acesta, de absolvent Vianu. Pentru ca pana la urma te formezi in liceu, la facultate deja nu prea mai inveti sa inveti, acolo doar aplici metodele de invatare pe care le-ai invatat in liceu. Ce am mai auzit prin Poli a fost de asistenti din Viteazu, si ei sunt destul de multi, si studentii de acolo sunt foarte buni, poate, ca medie, la fel de buni ca cei din Vianu, in schimb ca numar cei din Vianu au o adevarata hegemonie in Politehnica si cred ca si la mate-info, la Universitatea Bucuresti. Nu mai vorbesc de cei care acum sunt in afara.

Sper ca si in continuare generatiile urmatoare sa pastreze traditia, pentru ca peste 20-30 de ani, cand o sa le spun celor mai tineri ca am facut Vianu sa inteleaga ce inseamna asta.

Defilarea absolvenţior

Azi am avut defilarea, şi o să povestesc câte ceva despre cum a decurs ziua. În ciuda a ceea ce credeam, că o să fie un eveniment plictisitor, a fost ceva deosebit, şi chiar merită să vă duceţi într-a 12-a, este ceva unic în viaţă.
 Ne-am întâlnit la 8:00 la Romană. Din păcate vremea nu a ţinut cu noi, aşa că a trebuit să îndurăm ploaia torenţială. Defilarea propriu-zisă înseamnă că fiecare clasă se îmbracă în ceva anume şi mergem pe stradă, tot liceul, de la Romană până la liceu. Noi am fost costumaţi în oameni din perioada interbelică: băieţii cu costum, baston, joben, iar fetele cu rochii specifice. Alte clase s-au îmbrăcat în îngeri şi demoni, doctori şi pacienţi, arabi şi arăboaice, egipteni, hawaieni, şi încă vreo două teme, care îmi scapă acum.
Încet încet lumea s-a adunat, au apărut şi ceva profi, prilej cu care s-au scandat diverse mesaje, pe care nimeni nu ar fi îndraznit să le spună în mod normal, apoi în ciuda ploii care nu se oprea am luat-o la drum, toţi cu umbrelele după noi. Ploaia nu ne-a oprit să ne strigăm liceul, clasele şi alte mesaje de acest gen. Nu au fost mulţi oameni care să ne vadă, dar până la urmă nici nu mai conta, ideea era să ne simţim noi bine, defilarea era pentru noi, nu pentru ceilalţi. Ce mi s-a părut urât a fost că au venit foarte puţini profesori, aşa cum noi am putut îndura ploaia trebuia să o suporte şi ei, dacă le-ar fi păsat de noi. Trecând peste, a fost ceva drăguţ, amuzant şi ... cam ud.
Momentul care m-a surprins de-a dreptul a fost când am intrat în liceu. Pe lângă faptul că am intrat pe o uşă care nu se foloseşte în mod normal, şi dă direct în holul mare al liceului, tot restul şcolii era acolo, aplaudând, şi chiar mai mult, am fost întâmpinaţi cu flori. Pentru mine chiar a fost un moment emoţionant, şi sunt sigur că şi ceilalţi au simţit la fel.
Apoi fiecare diriginte, împreună cu un elev desemnat de la fiecare clasă, a ţinut câte un discurs. Aş vrea să le mulţumesc colegilor mei pentru că mi-au făcut onoarea să mă numească pe mine să ţin discursul, deşi sigur ar fi fost destui cel puţin la fel de buni ca mine, şi pentru mine chiar a fost o onoare să îmi pot reprezenta clasa. Discursul meu a fost ultimul, şi având în vedere că nu s-a înţeles foarte bine îl postez aici, redând marea majoritate a cuvintelor pe care le-am spus (nu am venit cu nimic scris, aşa că nu pot reda exact):
"Având în vedere că sunt ultimul care vorbeşte, aş vrea să ţin un discurs mai puţin obişnuit, încercând să exprim sincer părerea mea şi a colegilor mei legată de aceşti patru ani. Poate că sinceritatea doare, dar eu doresc să spun adevărul, şi sper ca fiecare dintre cei prezenţi să mă asculte.
Nu vreau să spun ca toţi ceilalţi ce minunat a fost, ci dimpotrivă. Nu am fost o clasă foarte unită, în schimb am avut de învăţat nişte lecţii de viaţă deosebit de importante. Pe de o parte am avut de învăţat că în viaţă trebuie să facem o alegere, putem să ne păstrăm demnitatea şi să continuăm cu fruntea sus, sau putem să fim prefăcuţi, linguşindu-i pe cei mai puternici decât noi, pentru a avea succes. Pe de altă parte, am avut de învăţat că în viaţă suntem singuri, şi oricât de mulţi prieteni am avea până la urmă nu ne putem baza decât pe noi înşine, pentru că fiecare îşi vede doar interesul său.
Legat de profesori, pot spune că am avut atât profesori deosebiţi, care chiar ne-au învăţat multe, cum ar fi domnul profesor Manz sau domnii profesori de matematică pe care i-am avut [am avut 3 de-a lungul anilor], în schimb există şi profesori care au abuzat de autoritatea lor, sau cărora nu le-a păsat deloc de noi. De la toţi am avut câte ceva de învăţat.
Sper ca acolo unde vă duceţi să fiţi cei mai buni şi să nu uitaţi că ceea ce ştiţi se datorează şi acestui liceu. Termin cu un citat din Socrate: Cunoaşte-te pe tine însuţi!"
După acest discurs am fost prin liceu, să îmi iau rămas bun de la toţi colegii pe care îi ştiam, apoi am făcut multe poze, probabil mai multe decât în toţi cei 4 ani (asta apropo de clase unite), şi la final am asistat la meciul elevi-profesori, ocazie cu care mi-am luat la revedere (un adio e mai bun, vorba unui cântec) de la cei pe care îi ştiam de la clasele 9-10.
Pentru mine a fost o zi deosebită, şi aş vrea să ştiţi că oricine din Vianu ar dori să vorbească vreodată cu mine mi-ar face o bucurie.

Balul de absolvire

În mod incredibil am avut deja balul de absolvire, şi sincer nu prea înţeleg unde s-a dus tot timpul ăsta, acum o zi începeam clasa a 12-a şi acum... gata. Lăsând asta la o parte, balul s-a ţinut la Marriott (că doar suntem cu fiţe, lux de Vianu :)) ) şi a fost un eveniment de neuitat (cel puţin partea pe care n-am uitat-o ).
Pe lângă faptul că ne-am îmbrăcat toţi la costum, ceea ce a fost destul de amuzant, am putut să vorbim poate pentru ultima oară cu toţi colegii de generaţie cu care ne-am înţeles în aceşti ani. Balul în sine a fost amuzant, a fost un concurs de dans elevi-profesori, apoi fiecare clasă a prezentat un colaj cu poze făcute de-a lungul celor 4 ani, iar cel mai surprinzător eveniment a fost o cerere de căsătorie, o colegă de generaţie a fost cerută de faţă cu toată lumea, lumea a început să urle "spune da!", fata a spus da, şi toată lumea a fost încântată. Bine, după mi-am dat seama că probabil vorbiseră înainte, având în vedere că nu a părut surprinsă aproape deloc, dar chiar şi aşa tot a fost drăguţ :).
Am avut ocazia să vorbesc cu colegii de la fosta mea clasă, şi din câte am observat voi fi coleg cu mulţi dintre ei la facultate (asta presupunând că intru). Ce mi s-a părut tare e că o colegă m-a felicitat pentru faptul că am ţinut blogul acesta, lăsând să se vadă felul în care am evoluat dintr-a 9-a şi până în prezent, şi din câte ţin minte m-a întrebat dacă am evoluat în bine sau în rău, iar eu am zis că orice acumulare de experienţă este practic o chestie bună.
Din păcate nu am avut ocazia să îmi revăd decât o mică parte din profesori, pentru că au venit foarte puţini, fapt care mi s-a părut regretabil, având în vedere că probabil nu îi voi mai întâlni. În rest,ce se întâmplă la bal rămâne acolo, sau cel puţin aşa ar trebui :).