Defilarea absolvenţior

Azi am avut defilarea, şi o să povestesc câte ceva despre cum a decurs ziua. În ciuda a ceea ce credeam, că o să fie un eveniment plictisitor, a fost ceva deosebit, şi chiar merită să vă duceţi într-a 12-a, este ceva unic în viaţă.
 Ne-am întâlnit la 8:00 la Romană. Din păcate vremea nu a ţinut cu noi, aşa că a trebuit să îndurăm ploaia torenţială. Defilarea propriu-zisă înseamnă că fiecare clasă se îmbracă în ceva anume şi mergem pe stradă, tot liceul, de la Romană până la liceu. Noi am fost costumaţi în oameni din perioada interbelică: băieţii cu costum, baston, joben, iar fetele cu rochii specifice. Alte clase s-au îmbrăcat în îngeri şi demoni, doctori şi pacienţi, arabi şi arăboaice, egipteni, hawaieni, şi încă vreo două teme, care îmi scapă acum.
Încet încet lumea s-a adunat, au apărut şi ceva profi, prilej cu care s-au scandat diverse mesaje, pe care nimeni nu ar fi îndraznit să le spună în mod normal, apoi în ciuda ploii care nu se oprea am luat-o la drum, toţi cu umbrelele după noi. Ploaia nu ne-a oprit să ne strigăm liceul, clasele şi alte mesaje de acest gen. Nu au fost mulţi oameni care să ne vadă, dar până la urmă nici nu mai conta, ideea era să ne simţim noi bine, defilarea era pentru noi, nu pentru ceilalţi. Ce mi s-a părut urât a fost că au venit foarte puţini profesori, aşa cum noi am putut îndura ploaia trebuia să o suporte şi ei, dacă le-ar fi păsat de noi. Trecând peste, a fost ceva drăguţ, amuzant şi ... cam ud.
Momentul care m-a surprins de-a dreptul a fost când am intrat în liceu. Pe lângă faptul că am intrat pe o uşă care nu se foloseşte în mod normal, şi dă direct în holul mare al liceului, tot restul şcolii era acolo, aplaudând, şi chiar mai mult, am fost întâmpinaţi cu flori. Pentru mine chiar a fost un moment emoţionant, şi sunt sigur că şi ceilalţi au simţit la fel.
Apoi fiecare diriginte, împreună cu un elev desemnat de la fiecare clasă, a ţinut câte un discurs. Aş vrea să le mulţumesc colegilor mei pentru că mi-au făcut onoarea să mă numească pe mine să ţin discursul, deşi sigur ar fi fost destui cel puţin la fel de buni ca mine, şi pentru mine chiar a fost o onoare să îmi pot reprezenta clasa. Discursul meu a fost ultimul, şi având în vedere că nu s-a înţeles foarte bine îl postez aici, redând marea majoritate a cuvintelor pe care le-am spus (nu am venit cu nimic scris, aşa că nu pot reda exact):
"Având în vedere că sunt ultimul care vorbeşte, aş vrea să ţin un discurs mai puţin obişnuit, încercând să exprim sincer părerea mea şi a colegilor mei legată de aceşti patru ani. Poate că sinceritatea doare, dar eu doresc să spun adevărul, şi sper ca fiecare dintre cei prezenţi să mă asculte.
Nu vreau să spun ca toţi ceilalţi ce minunat a fost, ci dimpotrivă. Nu am fost o clasă foarte unită, în schimb am avut de învăţat nişte lecţii de viaţă deosebit de importante. Pe de o parte am avut de învăţat că în viaţă trebuie să facem o alegere, putem să ne păstrăm demnitatea şi să continuăm cu fruntea sus, sau putem să fim prefăcuţi, linguşindu-i pe cei mai puternici decât noi, pentru a avea succes. Pe de altă parte, am avut de învăţat că în viaţă suntem singuri, şi oricât de mulţi prieteni am avea până la urmă nu ne putem baza decât pe noi înşine, pentru că fiecare îşi vede doar interesul său.
Legat de profesori, pot spune că am avut atât profesori deosebiţi, care chiar ne-au învăţat multe, cum ar fi domnul profesor Manz sau domnii profesori de matematică pe care i-am avut [am avut 3 de-a lungul anilor], în schimb există şi profesori care au abuzat de autoritatea lor, sau cărora nu le-a păsat deloc de noi. De la toţi am avut câte ceva de învăţat.
Sper ca acolo unde vă duceţi să fiţi cei mai buni şi să nu uitaţi că ceea ce ştiţi se datorează şi acestui liceu. Termin cu un citat din Socrate: Cunoaşte-te pe tine însuţi!"
După acest discurs am fost prin liceu, să îmi iau rămas bun de la toţi colegii pe care îi ştiam, apoi am făcut multe poze, probabil mai multe decât în toţi cei 4 ani (asta apropo de clase unite), şi la final am asistat la meciul elevi-profesori, ocazie cu care mi-am luat la revedere (un adio e mai bun, vorba unui cântec) de la cei pe care îi ştiam de la clasele 9-10.
Pentru mine a fost o zi deosebită, şi aş vrea să ştiţi că oricine din Vianu ar dori să vorbească vreodată cu mine mi-ar face o bucurie.

Prietenia

M-am gândit să postez ceva şi Ape anul acesta, doar că nu prea mai am idei pentru chestii legate de şcoală, fiind a 12-a nu mai contează decât pregătirea pentru bac, şi ce se întâmplă pe la şcoală nu e prea relevant, aşa că poate e interesant să scriu un mic articol despre prietenie.

Prima întrebare care se pune: există prietenie? 

Acum câteva zile eram la şcoală şi mi-a venit în minte următoarea întrebare: ce opere literare au ca temă principală prietenia? Oricât m-am străduit să găsesc ceva, nu am găsit nimic interesant, doar cărţi pentru copii, gen Harry Potter, sau oricum, cărţi nu foarte serioase. Atunci mi-am pus întrebarea: de ce nu s-a scris despre prietenie decât foarte puţin? Poate pentru că prozatorii au ştiut că ar fi puţin ireal să scrie despre o prietenie adevărată, sau poate pentru că nu li s-a părut o temă care merită interes; în ambele cazuri rezultă că oamenii nu cred în prietenie, sau chiar că aceasta nu există. Este evident că pentru realişti prietenia nu este o temă ce merită tratată, existând alte teme ce implică nişte conflicte mai mari. În prietenie nu există conflicte, cel puţin nu sunt nişte conflicte în care oamenii se implică aşa de tare. Te-ai certat cu un prieten înseamnă că îl ignori şi gata, nu merită să îţi baţi capul cu asta. Încă ceva important de ştiut: nu mă refer decât la prietenia dintre persoane de acelaşi sex (şi evident heterosexuale), pentru că dacă vorbim de prietenia dintre persoane de sex opus atunci aceasta poate degenera, şi atunci nu mai este vorba despre prietenie dezinteresată. Ceea ce merită dezbătut este dacă există prietenie între persoanele de acelaşi sex, sau dacă prietenia reprezintă doar nişte activităţi comune, care o dată ce dispar nu mai există nici prietenie. În susţinerea acestui argument pot vorbi despre prietenii pe care îi avea fiecare în şcoala generală sau chiar în liceu, şi care au dispărut o dată cu trecerea la o altă etapă.

A doua întrebare: ce este prietenia?

Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să cunoaştem împărţirea iubirii la vechii greci: exista iubirea ca eros, iubirea fizică dintre două persoane, philia, care pe scurt ar putea fi tradusă ca prietenie, storge, afecţiunea dintre membrii familiei, si agape, dragostea lui Dumnezeu către oameni. Prietenia este deci philia, astfel încât nu trebuie confundată nici cu dragostea în sens creştin, nici cu iubirea, nici cu afecţiunea dintre rude. Pierdem deci o mulţime de posibilităţi de a vorbi despre prietenie, astfel încât rămân atât de puţine cazuri, încât este foarte greu să le găsim. Pot exista cazuri în care două persoane să fie într-o relaţie sinceră de prietenie, apoi această relaţie să se răcească, dar prietenia adevărată, necondiţionată şi sinceră ar trebui să dureze toată viaţa, ceea ce aproape că transformă conceptul într-un mit. Prietenia nu trebuie confundată nici cu dragostea platonică, deşi aceasta se referea la iubirea dintre doi bărbaţi, care se iubesc pentru partea spirituală, nu pentru cea fizică, este totuşi legată de homosexualitate. Având în vedere toate aceste aspecte, probabil că cel mai bine ar fi să tragem concluzia că prietenia este relaţia care nu se poate transforma în iubire, este o relaţie sinceră, bijectivă, neinteresată şi de durată nedefinită. Dacă există cu adevăarat sau nu, asta depinde de părerea  fiecăruia.

A treia întrebare, cu rol concluziv: care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de prietenie?

Există, în mare, două poziţii faţă de prietenie şi două maniere de a o vedea. Pe de o parte sunt cei care spun că prietenie adevărată nu există, iar pe de altă parte sunt cei care cred că există aşa ceva, indiferent dacă au experimentat-o sau nu. Este evident că şi cei din prima categorie recunosc că au nevoie de oameni cu care să vorbească. Aristotel împarte philia în prietenia utilităţii, prietenia plăcerii şi prietenia binelui sau prietenia de caracter. Prima categorie reprezintă relaţia stabilită între oameni care au interese comune, de exemplu între vânzător şi cumpărător. A doua reprezintă relaţia între persoane cărora le place să petreacă anumite activităţi între ei, iar ultima categoria ar reprezenta prietenia între persoane cărora le place caracterul celuilalt. Teoretic ultima categorie este considerată prietenia adevărată, deşi părerea mea este că aceasta este doar un criteriu necesar, dar nu suficient pentru o prietenie adevărată. Majoritatea oamenilor admit că au nevoie de prietenia care aparţine primei sau celei de-a doua categorie. Aceştia sunt oamenii care nu cred că există o prietenie adevărată. Cei care îşi doresc o prietenie adevărată doresc o prietenie din cea de-a treia categorie. Sfatul meu pentru cei care s-au chinuit să citească acest articol până aici este să privească prietenia într-o manieră rezervată, cumva îmbinând cele două poziţii: să speraţi că puteţi da peste prieteni adevăraţi (despre care nu veţi putea spune că au sunt aşa ceva decât peste mai mulţi ani), dar să nu consideraţi pe nimeni prieten adevărat până nu aveţi dovezi suficiente.

Poate că o să scriu şi un articol despre eros, sper că am oferit nişte informaţii interesante, mai mult decât aş fi spus dacă povesteam nişte detalii neinteresante de la şcoală.