Elevul de Vianu in societate

Ma gandeam de curand la ce inseamna sa termini Vianu si la rolul celor care au terminat liceul asta in societate. Desigur, nu vorbesc de cei care au trecut prin liceu ca musca prin lapte, ma refer in principiu la cei care isi merita numele de absolventi de Vianu. De asemenea, nu ma refer la cei care sunt acum in liceu, pentru ca nu ii cunosc si din cate inteleg nivelul a scazut (desi sunt sigur ca mai sunt inca niste mohicani care duc mai departe onoarea liceului). Ma refer strict la absolventii de pana acum. Mi-a venit ideea pentru articolul asta pentru ca recent am auzit un profesor care se mandreste cu liceul pe care l-a terminat, ne-a mentionat de 2 ori in 4 cursuri ca a terminat Vianu prin anii '70, si este singurul profesor din facultate care a mentionat ce liceu a facut, ceea ce m-a facut sa ma gandesc ca probabil a fost mandru de asta si ca i-a placut sa invete acolo.

In principiu, mai ales prin Politehnica, cei care au terminat Vianu sunt in topul ierarhiei, efectiv nu mi-a venit sa cred, laboranti, asistenti, ba chiar si profesori din Politehnica absolventi de Vianu. Ceea ce nu ma face decat sa fiu mandru de statutul acesta, de absolvent Vianu. Pentru ca pana la urma te formezi in liceu, la facultate deja nu prea mai inveti sa inveti, acolo doar aplici metodele de invatare pe care le-ai invatat in liceu. Ce am mai auzit prin Poli a fost de asistenti din Viteazu, si ei sunt destul de multi, si studentii de acolo sunt foarte buni, poate, ca medie, la fel de buni ca cei din Vianu, in schimb ca numar cei din Vianu au o adevarata hegemonie in Politehnica si cred ca si la mate-info, la Universitatea Bucuresti. Nu mai vorbesc de cei care acum sunt in afara.

Sper ca si in continuare generatiile urmatoare sa pastreze traditia, pentru ca peste 20-30 de ani, cand o sa le spun celor mai tineri ca am facut Vianu sa inteleaga ce inseamna asta.

Aşa, de început de an

OK, am intrat în 2013, şi ca de obicei vreau să îmi exprim câteva gânduri pe blog pentru voi, cei care sunteţi în Vianu, şi nu numai, pentru liceeni si pentru cei care rămân cu sufletul tânăr indiferent de trecerea anilor. Nu ştiu ce o să ne rezerve 2013, singurul an "ghinionist" din viaţa noastră, dat fiind că se termină cu 13, iar până în 2113 mă îndoiesc că mai ajunge careva. Urmaţi-vă dorinţele şi porniţi anul cu o doză de optimism, tot ce v-aţi dorit s-ar putea realiza în anul acesta cu puţină ambiţie şi determinare. Şi nu uitaţi, puteţi să îmi trimiteţi şi voi articole pe blog (le puteţi pune la comentarii, au mai făcut şi alţii aşa), şi puteţi specifica dacă vreţi să vă pun şi numele sau nu. Eu am terminat, dar liceul continuă, şi este rândul vostru să scrieţi aici. Indiferent de regulamentele tâmpite introduse în liceu, pe blogul ăsta vă puteţi exprima liber, fără consecinţe, să moară toţi profesorii care nu vă suportă de ciudă. Îmi puteţi spune absolut orice, atâta timp cât se foloseşte un vocabular de bun simţ.

Am auzit o poveste amuzantă de la un prieten de facultate care a terminat Viteazu, mi-a zis că s-a întâlnit în vara trecută cu mamele unor copii care voiau să dea la Viteazu, şi i-au zis că sunt fericite că liceul are multe informaţii, inclusiv pagină de facebook, în schimb despre Vianu nu au găsit decât ... blogul lui David Iancu. După părerea mea, blogul lui David Iancu exprimă mult mai bine realitatea dintr-un liceu decât orice altă pagină de facebook sau detalii seci, este aici o întreagă viaţă de licean, cu bune şi cu rele, iar acum este rândul vostru să continuaţi tradiţia, să nu lăsaţi liceul fără informaţii. Spuneţi tot ce vă place şi ce nu vă place, tot ce ţine de colegi, profesori, atmosferă, sau chiar articole care nu au neapărat o tangenţă directă cu liceul, nu mă supăr. Vorba lui Heliade: scrieţi băieţi, orice, numai scrieţi! Ieşiţi din anonimat, scrieţi ceva care va rămâne, verba volant scripta manet, aşa că nu mai aşteptaţi... La mulţi ani!

Defilarea absolvenţior

Azi am avut defilarea, şi o să povestesc câte ceva despre cum a decurs ziua. În ciuda a ceea ce credeam, că o să fie un eveniment plictisitor, a fost ceva deosebit, şi chiar merită să vă duceţi într-a 12-a, este ceva unic în viaţă.
 Ne-am întâlnit la 8:00 la Romană. Din păcate vremea nu a ţinut cu noi, aşa că a trebuit să îndurăm ploaia torenţială. Defilarea propriu-zisă înseamnă că fiecare clasă se îmbracă în ceva anume şi mergem pe stradă, tot liceul, de la Romană până la liceu. Noi am fost costumaţi în oameni din perioada interbelică: băieţii cu costum, baston, joben, iar fetele cu rochii specifice. Alte clase s-au îmbrăcat în îngeri şi demoni, doctori şi pacienţi, arabi şi arăboaice, egipteni, hawaieni, şi încă vreo două teme, care îmi scapă acum.
Încet încet lumea s-a adunat, au apărut şi ceva profi, prilej cu care s-au scandat diverse mesaje, pe care nimeni nu ar fi îndraznit să le spună în mod normal, apoi în ciuda ploii care nu se oprea am luat-o la drum, toţi cu umbrelele după noi. Ploaia nu ne-a oprit să ne strigăm liceul, clasele şi alte mesaje de acest gen. Nu au fost mulţi oameni care să ne vadă, dar până la urmă nici nu mai conta, ideea era să ne simţim noi bine, defilarea era pentru noi, nu pentru ceilalţi. Ce mi s-a părut urât a fost că au venit foarte puţini profesori, aşa cum noi am putut îndura ploaia trebuia să o suporte şi ei, dacă le-ar fi păsat de noi. Trecând peste, a fost ceva drăguţ, amuzant şi ... cam ud.
Momentul care m-a surprins de-a dreptul a fost când am intrat în liceu. Pe lângă faptul că am intrat pe o uşă care nu se foloseşte în mod normal, şi dă direct în holul mare al liceului, tot restul şcolii era acolo, aplaudând, şi chiar mai mult, am fost întâmpinaţi cu flori. Pentru mine chiar a fost un moment emoţionant, şi sunt sigur că şi ceilalţi au simţit la fel.
Apoi fiecare diriginte, împreună cu un elev desemnat de la fiecare clasă, a ţinut câte un discurs. Aş vrea să le mulţumesc colegilor mei pentru că mi-au făcut onoarea să mă numească pe mine să ţin discursul, deşi sigur ar fi fost destui cel puţin la fel de buni ca mine, şi pentru mine chiar a fost o onoare să îmi pot reprezenta clasa. Discursul meu a fost ultimul, şi având în vedere că nu s-a înţeles foarte bine îl postez aici, redând marea majoritate a cuvintelor pe care le-am spus (nu am venit cu nimic scris, aşa că nu pot reda exact):
"Având în vedere că sunt ultimul care vorbeşte, aş vrea să ţin un discurs mai puţin obişnuit, încercând să exprim sincer părerea mea şi a colegilor mei legată de aceşti patru ani. Poate că sinceritatea doare, dar eu doresc să spun adevărul, şi sper ca fiecare dintre cei prezenţi să mă asculte.
Nu vreau să spun ca toţi ceilalţi ce minunat a fost, ci dimpotrivă. Nu am fost o clasă foarte unită, în schimb am avut de învăţat nişte lecţii de viaţă deosebit de importante. Pe de o parte am avut de învăţat că în viaţă trebuie să facem o alegere, putem să ne păstrăm demnitatea şi să continuăm cu fruntea sus, sau putem să fim prefăcuţi, linguşindu-i pe cei mai puternici decât noi, pentru a avea succes. Pe de altă parte, am avut de învăţat că în viaţă suntem singuri, şi oricât de mulţi prieteni am avea până la urmă nu ne putem baza decât pe noi înşine, pentru că fiecare îşi vede doar interesul său.
Legat de profesori, pot spune că am avut atât profesori deosebiţi, care chiar ne-au învăţat multe, cum ar fi domnul profesor Manz sau domnii profesori de matematică pe care i-am avut [am avut 3 de-a lungul anilor], în schimb există şi profesori care au abuzat de autoritatea lor, sau cărora nu le-a păsat deloc de noi. De la toţi am avut câte ceva de învăţat.
Sper ca acolo unde vă duceţi să fiţi cei mai buni şi să nu uitaţi că ceea ce ştiţi se datorează şi acestui liceu. Termin cu un citat din Socrate: Cunoaşte-te pe tine însuţi!"
După acest discurs am fost prin liceu, să îmi iau rămas bun de la toţi colegii pe care îi ştiam, apoi am făcut multe poze, probabil mai multe decât în toţi cei 4 ani (asta apropo de clase unite), şi la final am asistat la meciul elevi-profesori, ocazie cu care mi-am luat la revedere (un adio e mai bun, vorba unui cântec) de la cei pe care îi ştiam de la clasele 9-10.
Pentru mine a fost o zi deosebită, şi aş vrea să ştiţi că oricine din Vianu ar dori să vorbească vreodată cu mine mi-ar face o bucurie.